Sfârşitul lunii mai şi aproape toată luna iunie le-am petrecut prin spital, nu eu am fost pacientul, cineva din familie. Aş dori să fac câteva observaţii despre condiţiile din spital, despre cadrele medicale şi despre şpăgi.
Spitalul s-a schimbat mult şi în bine de când n-am mai trecut eu pe-acolo, adică de vreo 10 ani. Au reuşit cumva să remodeleze saloanele şi le-au adăugat fiecăruia o toaletă proprie, cu wc, chiuvetă şi duş. O chestie extraordinară după părerea mea, care a eliminat o mare parte din neplăcerile şi chiar chinurile bolnavilor. Este destul de curat peste tot, tocmai se schimba şi mobilierul şi se mai adăugau dotări de genul posibilităţii de a alerta asistenta de gardă apăsând un buton şi se instala aer condiţionat. Exita internet wi-fi şi era gratuit, se schimba routerul cu unul mai puternic astfel încât semnalul să ajungă şi la saloanele aflate la extremităţile culoarului. Lenjeria era rezonabilă ca aspect, n-am văzut chestii rupte sau cu pete.
Problemele pentru care am fost mai mult prin spital decât acasă erau tratate la secţia de microchirurgie vasculară şi reconstructivă. Am văzut mulţi oameni cărora li s-a amputat un picior şi asta din vina lor pentru că s-au prezentat la medic când piciorul era deja negru. Într-o astfel de secţie unde marea majoritate a pacienţilor sunt în imposibilitatea de a se deplasa/mişca în pat singuri, e o asistentă la cel puţin 20 de paturi. Foarte puţin şi fără ajutorul rudelor, cărora li se permite să stea în spital, ar fi tragic de-a dreptul. Oricâtă bunăvoinţă ar avea, e imposibil să se ocupe de toţi şi de nevoile lor care nu sunt puţine. O parte dintre ele chiar erau devotamentul întruchipat şi când reveneam la 5 dimineaţa, când se descuia uşa de la intrarea în spital, le întâlneam trăbăluind prin saloane, pământii la faţă de oboseală. Altele…da, ca de obicei, pădure fără uscături nu există. Medicii cred că sunt relativ imuni chiar şi în faţa morţii care este şi ea parte din viaţa lor profesională. Din 5 pacienţi care s-au perindat prin salon, trei au murit, primul chiar sub ochii mei, mă rugase să-i aduc o cafea de la automat. Un bătrânel cu un picior amputat, căruia i-a cedat inima. Personalul medical era relativ indiferent, două rezidente veneau agale cu aparatul acela de furnizat şocuri electrice pentru a se încerca repornirea inimii. Mă uitam uluită la ele cum veneau în pas legănat şi chicotind din nu ştiu ce motiv. Nu ştiu dacă bătrânelul mai putea fi salvat, dar e cert că fetele alea erau cu foarte multă vreme. Eu n-am mai fost bună de nimic două zile dar eu n-am avut/n-am vocaţie de medic. Altfel, operează aproape pe bandă rulantă, ies dintr-o operaţia şi foarte des intră direct în alta fără nici o pauză, uneori după gardă. De departe cel mai mizerabil personal este cel de întreţinere, mai pe scurt femeile care se ocupă de curăţenie şi de schimbatul lenjeriei. Obraznice, ţipând la bolnavi tot timpul, puturoase şi veşnic încruntate, tutuind pe oricine şi smulgând literalmente clanţele uşilor când dădeau violent buzna în salon, tot pe scurt, nişte ţaţe obraznice şi prost crescute. Etern fără chef să facă ceva, nici măcar să aducă lenjeria de schimb pentru nişte bolanvi care avea plăgi care supurau sau puroiau şi pătau lemjeria. Şi pentru că nu crâcnea nimeni, căpătau mereu mai mult tupeu, bălăcărind pe aproape oricine. O porţie bună de urlete a reuşit s-o pună pe o minoritară mânuitoare de mop la punct. Dar marea majoritate înghiţeau toate mârlăniile precupeţelor ălora.
Mi-au trebuit două sau trei zile nu să aflu că se dă şi se ia şpagă într-o veselie de către TOŢI, atenţie, TOŢI, ci ca să am certitudinea că cel mai mare rulaj de cash nu este la vreo bancă ci pe holurile oricărui spital mai trăsărit. Pentru că oamenii dau, este vorba despre sănătatea sau chiar viaţa celor apropiaţi şi pentru asta nici un sacrificiu nu e prea mare. Iar personalul medical, indiferent de salariu, ia, pentru că e în firea omului să vrea tot timpul mai mult. Nu discut moralitatea chestiunii, nu trag în cadrele medicale, nu critic. Dar TOŢI iau ce li se oferă şi nu e tocmai puţin. Nu, nu-s justiţiar şi nici vreun deontolog de serviciu, am dat şi eu tuturor: medicilor care-au operat, asistentelor pe fiecare tură, brancardierului care-i ridică pe bolnavi pe braţe şi-i aşează-n pat când sunt aduşi de la sala de operaţii. Mi-a fost mai uşor să obţin când aveam nevoie cearceafuri curate, pături şi hârtie, ambele absorbante, pentru o rană care se încăpăţâna să supureze non stop, a fost mai rapidă sosirea asistentelor pentru îndepărtarea perfuziilor sau pentru administrarea unui calmant când durerile erau de nesuportat. Cei care erau singuri…nu vreau să vă povestesc când şi cum erau schimbaţi sau ajutaţi să meargă la wc. Asta e, vă place sau nu.
Cam aşa stau lucrurile la Timişoara şi înclin să cred că în multe locuri e mult mai rău. Este multă indolenţă, eşti lăsat să aştepţi mult peste ceea ce e acceptabil şi într-un final eşti consultat senin ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat şi-ţi înghiţi supărarea, durerea, neputinţa şi lacrimile şi-ţi spui că ar putea fi şi mai rău. Restul sunt discuţii în care unii acuză şi alţii spun că primii n-au dreptate.
Poate nu scriam toate astea(o parte din impresii le-am păstrat pentru mine pentru că sunt convinsă că unii dintre amicii mei s-ar fi supărat) dacă nu aş fi citit destule zilele astea pe acest subiect.
PS Nu mă interesează traficul, scriu foarte rar de aceea şi dau drumul textului la o oră complet nepotrivită.
Marieta 